Jó 29 - Bíblia Online

E prosseguindo Jó no seu discurso, disse: 
Ah! quem me dera ser como eu fui nos meses do passado, como nos dias em que Deus me guardava; 
quando a sua lâmpada luzia sobre o minha cabeça, e eu com a sua luz caminhava através das trevas; 
como era nos dias do meu vigor, quando o íntimo favor de Deus estava sobre a minha tenda; 
quando o Todo-Poderoso ainda estava comigo, e os meus filhos em redor de mim; 
quando os meus passos eram banhados em leite, e a rocha me deitava ribeiros de azeite! 
Quando eu saía para a porta da cidade, e na praça preparava a minha cadeira, 
os moços me viam e se escondiam, e os idosos se levantavam e se punham em pé; 
os príncipes continham as suas palavras, e punham a mão sobre a sua boca; 
a voz dos nobres emudecia, e a língua se lhes pegava ao paladar. 
Pois, ouvindo-me algum ouvido, me tinha por bem-aventurado; e vendo-me algum olho, dava testemunho de mim; 
porque eu livrava o miserável que clamava, e o órfão que não tinha quem o socorresse. 
A bênção do que estava a perecer vinha sobre mim, e eu fazia rejubilar-se o coração da viúva. 
vestia-me da retidão, e ela se vestia de mim; como manto e diadema era a minha justiça. 
Fazia-me olhos para o cego, e pés para o coxo; 
dos necessitados era pai, e a causa do que me era desconhecido examinava com diligência. 
E quebrava os caninos do perverso, e arrancava-lhe a presa dentre os dentes. 
Então dizia eu: No meu ninho expirarei, e multiplicarei os meus dias como a areia; 
as minhas raízes se estendem até as águas, e o orvalho fica a noite toda sobre os meus ramos; 
a minha honra se renova em mim, e o meu arco se revigora na minha mão. 
A mim me ouviam e esperavam, e em silêncio atendiam ao meu conselho. 
Depois de eu falar, nada replicavam, e minha palavra destilava sobre eles; 
esperavam-me como à chuva; e abriam a sua boca como à chuva tardia. 
Eu lhes sorria quando não tinham confiança; e não desprezavam a luz do meu rosto; 
eu lhes escolhia o caminho, assentava-me como chefe, e habitava como rei entre as suas tropas, como aquele que consola os aflitos. 

Iov a luat din nou cuvîntul în pilde, şi a zis: 
,,Oh! cum nu pot să fiu ca în lunile trecute, ca în zilele cînd mă păzea Dumnezeu, 
cînd candela Lui strălucea deasupra capului meu, şi Lumina lui mă călăuzea în întunerec! 
Cum nu sînt ca în zilele puterii mele, cînd Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu, 
cînd Cel Atotputernic încă era cu mine, şi cînd copiii mei stăteau în jurul meu; 
cînd mi se scăldau paşii în smîntînă, şi stînca vărsa lîngă mine pîraie de untdelemn! 
Dacă ieşeam să mă duc la poarta cetăţii, şi dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă, 
tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea, bătrînii se sculau şi stăteau în picioare. 
Mai marii îşi opriau cuvîntările, şi îşi puneau mîna la gură. 
Glasul căpeteniilor tăcea, şi li se lipea limba de cerul gurii. 
Urechea care mă auzea, mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda. 
Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor, şi pe orfanul lipsit de sprijin. 
Binecuvîntarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. 
Mă îmbrăcam cu dreptatea şi -i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban. 
Orbului îi eram ochi, şi şchiopului picior. 
Celor nenorociţi le eram tată, şi cercetam pricina celui necunoscut. 
Rupeam falca celui nedrept, şi -i smulgeam prada din dinţi. 
Atunci ziceam: ,În cuibul meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul. 
Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele. 
Slava mea va înverzi neîncetat, şi arcul îmi va întineri în mînă.` 
Oamenii mă ascultau şi aşteptau, tăceau înaintea sfaturilor mele. 
După cuvîntările mele, niciunul nu răspundea, şi cuvîntul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare. 
Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară. 
Cînd li se muia inima, le zîmbeam. şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea. 
Îmi plăcea să mă duc la ei, şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mîngîietor lîngă nişte întristaţi. 

Jó 30