1 Mas agora zombam de mim os de menos idade do que eu, cujos pais teria eu desdenhado de pôr com os cães do meu rebanho.
2 Pois de que me serviria a força das suas mãos, homens nos quais já pereceu o vigor?
3 De míngua e fome emagrecem; andam roendo pelo deserto, lugar de ruínas e desolação.
4 Apanham malvas junto aos arbustos, e o seu mantimento são as raízes dos zimbros.
5 São expulsos do meio dos homens, que gritam atrás deles, como atrás de um ladrão.
6 Têm que habitar nos desfiladeiros sombrios, nas cavernas da terra e dos penhascos.
7 Bramam entre os arbustos, ajuntam-se debaixo das urtigas.
8 São filhos de insensatos, filhos de gente sem nome; da terra foram enxotados.
9 Mas agora vim a ser a sua canção, e lhes sirvo de provérbio.
10 Eles me abominam, afastam-se de mim, e no meu rosto não se privam de cuspir.
11 Porquanto Deus desatou a minha corda e me humilhou, eles sacudiram de si o freio perante o meu rosto.
12 À direita levanta-se gente vil; empurram os meus pés, e contra mim erigem os seus caminhos de destruição.
13 Estragam a minha vereda, promovem a minha calamidade; não há quem os detenha.
14 Vêm como por uma grande brecha, por entre as ruínas se precipitam.
15 Sobrevieram-me pavores; é perseguida a minha honra como pelo vento; e como nuvem passou a minha felicidade.
16 E agora dentro de mim se derrama a minha alma; os dias da aflição se apoderaram de mim.
17 De noite me são traspassados os ossos, e o mal que me corrói não descansa.
18 Pela violência do mal está desfigurada a minha veste; como a gola da minha túnica, me aperta.
19 Ele me lançou na lama, e fiquei semelhante ao pó e à cinza.
20 Clamo a ti, e não me respondes; ponho-me em pé, e não atentas para mim.
21 Tornas-te cruel para comigo; com a força da tua mão me persegues.
22 Levantas-me sobre o vento, fazes-me cavalgar sobre ele, e dissolves-me na tempestade.
23 Pois eu sei que me levarás à morte, e à casa do ajuntamento destinada a todos os viventes.
24 Contudo não estende a mão quem está a cair? ou não clama por socorro na sua calamidade?
25 Não chorava eu sobre aquele que estava aflito? ou não se angustiava a minha alma pelo necessitado?
26 Todavia aguardando eu o bem, eis que me veio o mal, e esperando eu a luz, veio a escuridão.
27 As minhas entranhas fervem e não descansam; os dias da aflição me surpreenderam.
28 Denegrido ando, mas não do sol; levanto-me na congregação, e clamo por socorro.
29 Tornei-me irmão dos chacais, e companheiro dos avestruzes.
30 A minha pele enegrece e se me cai, e os meus ossos estão queimados do calor.
31 Pelo que se tornou em pranto a minha harpa, e a minha flauta em voz dos que choram.
1 Şi acum!... Am ajuns de rîsul celor mai tineri de cît mine, pe ai căror părinţi nu -i socoteam vrednici să -i pun printre cînii turmei mele.
2 Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mînilor lor, cînd ei nu erau în stare să ajungă la bătrîneţă?
3 Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.
4 Smulg ierburile sălbatice de lîngă copăcei, şi n'au ca pîne de cît rădăcina de bucsau.
5 Sînt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi.
6 Locuiesc în văi îngrozitoare, în peşterile pămîntului şi în stînci.
7 Urlă printre stufişuri, şi se adună supt mărăcini.
8 Fiinţe mîrşave şi dispreţuite, -sînt izgoniţi din ţară.
9 Şi acum, astfel de oameni mă pun în cîntecele lor, am ajuns de batjocura lor.
10 Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă.
11 Nu se mai sfiesc şi mă înjosesc, nu mai au niciun frîu înaintea mea.
12 Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea, şi îmi împing picioarele, şi îşi croiesc cărări împotriva mea ca să mă peardă.
13 Îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.
14 Ca printr'o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc supt pocnetul dărîmăturilor.
15 Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vînt, ca un nor a trecut fericirea mea.
16 Şi acum, mi se topeşte sufletul în mine, şi m'au apucat zilele suferinţei.
17 Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează.
18 De tăria suferinţei haina îşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.
19 Dumnezeu m'a aruncat în noroi, şi am ajuns ca ţărîna şi cenuşa.
20 Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare, şi nu mă vezi.
21 Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea cu tăria mînii Tale.
22 Mă ridici, îmi dai drumul pe vînt, şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii.
23 Căci ştiu că mă duci la moarte, în locul unde se întîlnesc toţi cei vii.
24 Dar cel ce se prăbuşeşte nu-şi întinde mînile? Cel în nenorocire nu cere ajutor?
25 Nu plîngeam eu pe cel amărît? N'avea inima mea milă de cel lipsit?
26 Mă aşteptam la fericire, şi cînd colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină, şi cînd colo, a venit întunerecul.
27 Îmi ferb măruntaiele fără încetare, m'au apucat zilele de durere.
28 Umblu înegrit, dar nu de soare. Mă scol în plină adunare, şi strig ajutor.
29 Am ajuns frate cu şacalii, tovarăş cu struţii.
30 Pielea mi se înegreşte şi cade, iar oasele îmi ard şi se usucă.
31 Arfa mea s'a prefăcut în instrument de jale, şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare.