1 Iov a luat cuvîntul şi a zis:
2 ,,Oh! de ar fi cu putinţă să mi se cîntărească durerea, şi să mi se pună toate nenorocirile în cumpănă,
3 ar fi mai grele decît nisipul mării: de aceea îmi merg cuvintele pînă la nebunie!
4 Căci săgeţile Celui Atotputernic m'au străpuns, sufletul meu le suge otrava, şi groază Domnului bagă fiori în mine!
5 Sbiară măgarul sălbatec cînd are verdeaţă? Mugeşte boul cînd are de mîncare?
6 Poţi mînca ce -i fără gust şi fără sare? Are vreun gust albuşul unui ou?
7 Orice lucru de care aş vrea să nu m'ating, acela -i hrana mea, fie cît de greţoasă ea!
8 O, de mi s'ar asculta dorinţa, şi de mi-ar împlini Dumnezeu nădejdea!
9 De ar vrea Dumnezeu să mă zdrobească, întindă-Şi mîna şi să mă prăpădească!
10 Îmi va rămînea măcar această mîngîiere, această bucurie în durerile cu cari mă copleşeşte: că niciodată n'am călcat poruncile Celui Sfînt.
11 La ce să mai nădăjduiesc cînd nu mai pot? La ce să mai aştept, cînd sfîrşitul se ştie?
12 Tăria mea oare este o tărie de piatră? Trupul meu e de aramă?
13 Nu sînt eu lipsit de ajutor, şi n'a fugit mîntuirea de mine?
14 Cel ce sufere are drept la mila prietenului, chiar dacă părăseşte frica de Cel Atot puternic.
15 Fraţii mei s'au arătat înşelători ca un pîrîu, ca albia pîraielor cari trec.
16 Un sloi le turbură cursul, zăpada se îngrămădeşte pe ele;
17 vine arşiţa vremii şi seacă, vine căldura soarelui, şi li se usucă albia.
18 Cete de călători se abat din drumul lor, se cufundă în pustie, şi pier.
19 Cetele celor din Tema se uită ţintă la ele, călătorii din Seba sînt plini de nădejde cînd le văd.
20 Dar rămîn înşelaţi în nădejdea lor, rămîn uimiţi cînd ajung la ele.
21 Aşa sînteţi şi voi acum pentru mine. Voi îmi vedeţi necazul, şi vă îngroziţi!
22 V'am zis eu oare: ,Daţi-mi ceva, cheltuiţi din averile voastre pentru mine,
23 scăpaţi-mă din mîna vrăjmaşului, răscumpăraţi-mă din mîna celor răi?`
24 Învăţaţi-mă, şi voi tăcea; faceţi-mă să înţeleg în ce am păcătuit.
25 O cît de înduplecătoare sînt cuvintele adevărului! Dar ce dovedesc mustrările voastre?
26 Vreţi să mă mustraţi pentru tot ce am zis, şi să nu vedeţi decît vînt în cuvintele unui desnădăjduit?
27 Voi năpăstuiţi pe orfan, prigoniţi pe prietenul vostru.
28 Uitaţi-vă la mine, vă rog! Doar nu voi minţi în faţă!
29 Întoarceţi-vă, nu fiţi nedrepţi; întoarceţi-vă, şi mărturisiţi că sînt nevinovat!
30 Este vreo nelegiuire pe limba mea, şi nu deosebeşte gura mea ce este rău?
1 Da antwortete Hiob und sprach:
2 O daß mein Unmut und mein Unglück gegeneinander abgewogen und zugleich auf eine Waage gelegt würden!
3 Denn nun ist es schwerer als Meeressand; darum sind meine Reden so verwirrt.
4 Denn die Pfeile des Allmächtigen stecken in mir, mein Geist saugt ihr Gift; die Schrecken Gottes bestürmen mich.
5 Schreit auch ein Wildesel beim Gras, brüllt auch ein Ochse, wenn er Futter hat?
6 Kann man auch Fades essen ohne Salz, findet man am Eiweiß irgendwelchen Geschmack?
7 Was meine Seele zu berühren verschmähte, das ist jetzt mein täglich Brot!
8 O daß doch käme, was ich wünsche, und Gott meine Hoffnung erfüllte:
9 daß es doch Gott gefiele, mich zu zermalmen, seine Hand auszustrecken und mich abzuschneiden!
10 So bliebe mir noch der Trost (worüber ich frohlocken würde im schonungslosen Schmerz), daß ich von den Worten des Heiligen nicht abgefallen bin!
11 Wie groß ist denn meine Kraft, daß ich noch ausharren, und wann kommt mein Ende, daß meine Seele sich gedulden soll?
12 Ist mir denn der Steine Kraft gegeben, ist dies mein Fleisch etwa von Erz?
13 Bin ich denn nicht hilflos und des Heils beraubt?
14 Dem Verzagten soll sein Freund Mitleid erzeigen, selbst wenn er von der Furcht des Allmächtigen lassen sollte.
15 Meine Brüder trügen wie ein Wildbach, wie das Bett der Wildbäche, die überlaufen,
16 welche trübe werden vom Eis, wenn der Schnee sich darin birgt,
17 die aber versiegen zur Zeit der Sommerglut und von ihrem Ort verschwinden, wenn es heiß wird.
18 Es biegen ab von ihrem Wege die Karawanen, ziehen in die Wüste und verirren sich;
19 es schauen sie die Karawanen Themas, die Reisegesellschaften Sebas hoffen auf sie.
20 Aber sie werden in ihrer Hoffnung zuschanden; wenn sie dorthin kommen, sind sie enttäuscht.
21 So seid auch ihr mir jetzt geworden; ihr schauet Schreckliches und fürchtet euch davor!
22 Habe ich gesagt: »Gebet mir etwas!« oder »Bringt mir etwas von eurem Vermögen her;
23 rettet mich aus der Hand des Feindes und erlöset mich von des Tyrannen Hand?«
24 Belehret mich, so will ich schweigen,
25 weiset mir nach, wo ich gefehlt! O wie eindringlich sind die Reden der Wahrheit! Aber was bringen eure Zurechtweisungen zu-recht?
26 Gedenket ihr Worte zu bekritteln und haltet die Reden eines Verzweifelten für Wind?
27 Ja, ihr werfet das Los über eine Waise und verhandelt euren Freund!
28 Und nun seid doch so gefällig und schaut mich an, ob ich euch ins Angesicht lügen werde!
29 Kehret um, tut nicht Unrecht! Ja, kehret um! noch bin ich im Recht!
30 Ist denn Unrecht auf meiner Zunge, oder unterscheidet mein Gaumen nicht, was verderblich ist?