1 M'am desgustat de viaţă! Voi da drum slobod plîngerii mele, voi vorbi în amărăciunea sufletului meu.

2 Eu zic lui Dumnezeu: ,Nu mă osîndi! Arată-mi pentru ce Te cerţi cu mine!

3 Îţi place să chinuieşti, să dispreţuieşti făptura mînilor Tale, în timp ce faci să-Ţi strălucească bunăvoinţa peste sfatul celor răi?

4 Oare ai ochi de carne, sau vezi cum vede un om?

5 Zilele Tale sînt ca zilele omului, şi anii Tăi ca anii lui,

6 ca să cercetezi fărădelegea mea şi să cauţi păcatul meu,

7 cînd ştii bine că nu sînt vinovat, şi că nimeni nu mă poate scăpa din mîna Ta?

8 Mînile Tale m'au făcut şi m'au zidit, ele m'au întocmit în întregime... Şi Tu să mă nimiceşti!

9 Adu-Ţi aminte că Tu m'ai lucrat ca lutul; şi vrei din nou să mă prefaci în ţărînă?

10 Nu m'ai muls ca laptele?

11 M'ai îmbrăcat cu piele şi carne, m'ai ţesut cu oase şi vine;

12 mi-ai dat bunăvoinţa Ta şi viaţa, m'ai păstrat cu suflarea prin îngrijirile şi paza Ta.

13 Iată totuş ce ascundeai în inima Ta, iată, ştiu acum, ce aveai de gînd:

14 că, dacă păcătuiesc, să mă pîndeşti, şi să nu-mi ierţi fărădelegea.

15 Dacă sînt vinovat, vai de mine! Dacă sînt nevinovat, nu îndrăznesc să-mi ridic capul, sătul de ruşine şi cufundat în ticăloşia mea.

16 Şi dacă îndrăznesc să -l ridic, mă urmăreşti ca un leu, mă loveşti cu lucruri de mirat,

17 Îmi pui înainte noi martori împotrivă, Îţi creşte mînia împotriva mea, şi mă năpădeşti cu o droaie de nenorociri.

18 Pentruce m'ai scos din pîntecele mamei mele? O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!

19 Aş fi ca şi cum n'aş fi fost, şi din pîntecele mamei mele aş fi trecut în mormînt!

20 Nu sînt zilele mele destul de puţine? Să mă lase dar, să plece dela mine, şi să răsuflu puţin,

21 înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc,

22 în ţara întunerecului şi a umbrei morţii, în ţara negurii adînci, unde domneşte umbra morţii şi neorînduiala, şi unde lumina este ca întunerecul!``

1 Min själ är led vid livet. Jag vill giva fritt lopp åt min klagan, jag vill tala i min själs bedrövelse.

2 Jag vill säga till Gud: Döm mig icke skyldig; låt mig veta varför du söker sak mot mig.

3 Anstår det dig att öva våld, att förkasta dina händers verk, medan du låter ditt ljus lysa över de ogudaktigas rådslag?

4 Har du då ögon som en varelse av kött, eller ser du såsom människor se?

5 Är din ålder som en människas ålder, eller äro dina år såsom en mans tider,

6 eftersom du letar efter missgärning hos mig och söker att hos mig finna synd,

7 du som dock vet att jag icke är skyldig, och att ingen finnes, som kan rädda ur din hand?

8 Dina händer hava danat och gjort mig, helt och i allo; och nu fördärvar du mig!

9 Tänk på huru du formade mig såsom lera; och nu låter du mig åter varda till stoft!

10 Ja, du utgöt mig såsom mjölk, och såsom ostämne lät du mig stelna.

11 Med hud och kött beklädde du mig, av ben och senor vävde du mig samman.

12 Liv och nåd beskärde du mig, och genom din vård bevarades min ande.

13 Men därvid gömde du i ditt hjärta den tanken, jag vet att du hade detta i sinnet:

14 om jag syndade, skulle du vakta på mig och icke lämna min missgärning ostraffad.

15 Ve mig, om jag befunnes vara skyldig! Men vore jag än oskyldig, så finge jag ej lyfta mitt huvud, jag skulle mättas av skam och skåda min ofärd.

16 Höjde jag det likväl, då skulle du såsom ett lejon jaga mig och alltjämt bevisa din undermakt på mig.

17 Nya vittnen mot mig skulle du då föra fram och alltmer låta mig känna din förtörnelse; med skaror efter skaror skulle du ansätta mig.

18 Varför lät du mig då komma ut ur modersskötet? Jag borde hava förgåtts, innan något öga såg mig,

19 hava blivit såsom hade jag aldrig varit till; från moderlivet skulle jag hava förts till graven.

20 Kort är ju min tid; må han då låta mig vara, lämna mig i fred, så att jag får en flyktig glädje,

21 innan jag går hädan, för att aldrig komma åter, bort till mörkrets och dödsskuggans land,

22 till det land vars dunkel är såsom djupa vatten, dit där dödsskugga och förvirring råder, ja, där dagsljuset självt är såsom djupa vatten.