1 (Către mai marele cîntăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core.) Ascultaţi lucrul acesta, toate popoarele, luaţi aminte, toţi locuitorii lumii:

2 mici şi mari, bogaţi şi săraci!

3 Gura mea va vorbi cuvinte înţelepte, şi inima mea are gînduri pline de judecată.

4 Eu îmi plec urechea la pildele care îmi sînt însuflate, îmi încep cîntarea în sunetul arfei.

5 Pentru ce să mă tem în zilele nenorocirii, cînd mă înconjoară nelegiuirea protivnicilor mei?

6 Ei se încred în avuţiile lor, şi se fălesc cu bogăţia lor cea mare.

7 Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării.

8 Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată.

9 Nu vor trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormîntul.

10 Da, îl vor vedea: căci înţelepţii mor, nebunul şi prostul deopotrivă pier, şi lasă altora avuţiile lor.

11 Ei îşi închipuiesc că vecinice le vor fi casele, că locuinţele lor vor dăinui din veac în veac, ei, cari dau numele lor la ţări întregi.

12 Dar omul pus în cinste nu dăinuieşte, ci este ca dobitoacele cari se taie.

13 Iată ce soartă au ei, cei plini de atîta încredere, precum şi cei ce îi urmează, cărora le plac cuvintele lor. -

14 Sînt duşi ca o turmă în locuinţa morţilor, îi paşte moartea, şi în curînd oamenii fără prihană îi calcă în picioare: li se duce frumuseţa, şi locuinţa morţilor le este locaşul.

15 Dar mie Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din locuinţa morţilor, căci mă va lua supt ocrotirea Lui. -

16 Nu te teme cînd se îmbogăţeşte cineva, şi cînd i se înmulţesc vistieriile casei;

17 căci nu ia nimic cu el cînd moare: vistieriile lui nu se pogoară după el.

18 Să se tot creadă omul fericit în viaţă, să se tot laude cu bucuriile pe cari şi le face,

19 căci tot în locuinţa părinţilor săi va merge, şi nu va mai vedea lumina niciodată.

20 Omul pus în cinste, şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe cari le tai.

1 Ouvi isto, todos os povos; Dai ouvidos, todos os habitantes do mundo:

2 Tanto plebeus, como de alta estirpe, Juntamente os ricos e os pobres.

3 A minha boca falará sabedoria; De entendimento será a meditação do meu coração.

4 Inclinarei o meu ouvido a uma parábola, Ao som da harpa declararei o meu enigma.

5 Por que hei de eu temer nos dias de adversidade, Quando me cercar a iniqüidade dos que me perseguem,

6 Dos que confiam na sua fazenda, E se gloriam na multidão das suas riquezas?

7 Nenhum deles pode de maneira alguma remir a seu irmão, Nem por ele dar um resgate a Deus

8 (Pois custa demais a remissão da vida deles, E esta tentativa tem de ser abandonada para sempre),

9 Para que continuasse a viver perpetuamente, E para que não visse a cova.

10 Pois vê-se que os sábios morrem, O estulto e o estúpido juntos perecem, E deixam a outros a sua fazenda.

11 O seu pensamento íntimo é que as suas casas permanecerão para sempre, E as suas moradas para todas as gerações; Eles dão às suas terras os seus próprios nomes.

12 O homem, porém, não permanece em dignidade: Antes é semelhante aos animais que perecem.

13 Este é o caminho dos que confiam em si mesmos, E o dos que os seguem, aplaudindo o que eles dizem. (Selá)

14 Como ovelhas são encurralados no Cheol, A morte os pastoreia. Os justos dominam sobre eles de manhã, A sua formosura, consumi-la-á o Cheol, Para não ter mais lugar onde habite.

15 Mas Deus remirá a minha alma do poder do Cheol, Pois ele me receberá. (Selá)

16 Não temas, quando alguém se enriquecer, Quando for aumentada a glória da sua casa:

17 Porque, quando morrer, não levará coisa alguma; A sua glória não descerá após ele.

18 Ainda que ele, enquanto vivo, abençoou a sua alma (Os homens te louvam, enquanto fazes o bem a ti mesmo),

19 Irá ter com a geração de seus pais, Os quais não verão mais a luz.

20 O homem, revestido de dignidade, mas sem entendimento, É semelhante aos animais que perecem.