1 E GIOBBE riprese il suo ragionamento, e disse:

2 Oh! fossi io pure come a’ mesi di prima, Come al tempo che Iddio mi guardava!

3 Quando egli faceva rilucere la sua lampana sopra il mio capo, E quando io camminava al suo lume, per mezzo le tenebre;

4 Come io era al tempo della mia giovanezza, Mentre il consiglio di Dio governava il mio tabernacolo;

5 Mentre l’Onnipotente era ancora meco, E i miei famigli mi erano d’intorno;

6 Mentre io lavava i miei passi nel burro, E le rocce versavano presso di me de’ ruscelli d’olio

7 Quando io andava fuori alla porta per la città, O mi faceva porre il mio seggio in su la piazza,

8 I fanciulli, veggendomi, si nascondevano; E i vecchi si levavano, e stavano in piè;

9 I principali si rattenevano di parlare, E si mettevano la mano in su la bocca;

10 La voce de’ rettori era celata, E la lor lingua era attaccata al lor palato;

11 L’orecchio che mi udiva mi celebrava beato; L’occhio che mi vedeva mi rendeva testimonianza;

12 Perciocchè io liberava il povero che gridava, E l’orfano che non avea chi l’aiutasse.

13 La benedizione di chi periva veniva sopra me; Ed io faceva cantare il cuor della vedova.

14 Io mi vestiva di giustizia, ed ella altresì mi rivestiva; La mia dirittura mi era come un ammanto, e come una benda.

15 Io era occhi al cieco, E piedi allo zoppo.

16 Io era padre a’ bisognosi, E investigava la causa che mi era sconosciuta.

17 E rompeva i mascellari al perverso, E gli faceva gittar la preda d’infra i denti

18 Onde io diceva: Io morrò nel mio nido, E moltiplicherò i miei giorni come la rena.

19 La mia radice era aperta alle acque, E la rugiada era tutta la notte in su i miei rami.

20 La mia gloria si rinnovava in me, E il mio arco si rinforzava in mano mia.

21 Altri mi ascoltava, ed aspettava che io avessi parlato; E taceva al mio consiglio.

22 Dopo che io avea parlato, niuno replicava; E i miei ragionamenti stillavano sopra loro.

23 Essi mi aspettavano come la pioggia, Ed aprivano la bocca, come dietro alla pioggia della stagione della ricolta.

24 Se io rideva verso loro, essi nol credevano, E non facevano scader la chiarezza della mia faccia.

25 Se mi piaceva d’andar con loro, io sedeva in capo, Ed abitava con loro come un re fra le sue schiere, E come una persona che consola quelli che fanno cordoglio

1 Iov a luat din nou cuvîntul în pilde, şi a zis:

2 ,,Oh! cum nu pot să fiu ca în lunile trecute, ca în zilele cînd mă păzea Dumnezeu,

3 cînd candela Lui strălucea deasupra capului meu, şi Lumina lui mă călăuzea în întunerec!

4 Cum nu sînt ca în zilele puterii mele, cînd Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu,

5 cînd Cel Atotputernic încă era cu mine, şi cînd copiii mei stăteau în jurul meu;

6 cînd mi se scăldau paşii în smîntînă, şi stînca vărsa lîngă mine pîraie de untdelemn!

7 Dacă ieşeam să mă duc la poarta cetăţii, şi dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă,

8 tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea, bătrînii se sculau şi stăteau în picioare.

9 Mai marii îşi opriau cuvîntările, şi îşi puneau mîna la gură.

10 Glasul căpeteniilor tăcea, şi li se lipea limba de cerul gurii.

11 Urechea care mă auzea, mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda.

12 Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor, şi pe orfanul lipsit de sprijin.

13 Binecuvîntarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei.

14 Mă îmbrăcam cu dreptatea şi -i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban.

15 Orbului îi eram ochi, şi şchiopului picior.

16 Celor nenorociţi le eram tată, şi cercetam pricina celui necunoscut.

17 Rupeam falca celui nedrept, şi -i smulgeam prada din dinţi.

18 Atunci ziceam: ,În cuibul meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul.

19 Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele.

20 Slava mea va înverzi neîncetat, şi arcul îmi va întineri în mînă.`

21 Oamenii mă ascultau şi aşteptau, tăceau înaintea sfaturilor mele.

22 După cuvîntările mele, niciunul nu răspundea, şi cuvîntul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare.

23 Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară.

24 Cînd li se muia inima, le zîmbeam. şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea.

25 Îmi plăcea să mă duc la ei, şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mîngîietor lîngă nişte întristaţi.