Salmos 78 - Bíblia Online

Maschil di Asaf. ASCOLTA, o popol mio, la mia dottrina; Porgete gli orecchi alle parole della mia bocca. 
Io aprirò la mia bocca in sentenza; Io sgorgherò detti notevoli di cose antiche; 
Le quali noi abbiamo udite, e sappiamo, E le quali i nostri padri ci han raccontate. 
Noi non le celeremo a’ lor figliuoli, alla generazione a venire; Noi racconteremo le lodi del Signore, E la sua forza, e le sue maraviglie ch’egli ha fatte. 
Egli ha fermata la testimonianza in Giacobbe, Ed ha posta la Legge in Israele; Le quali egli comandò a’ nostri padri di fare assapere a’ lor figliuoli; 
Acciocchè la generazione a venire, i figliuoli che nascerebbero, le sapessero, E si mettessero a narrarle a’ lor figliuoli; 
E ponessero in Dio la loro speranza, E non dimenticassero le opere di Dio. Ed osservassero i suoi comandamenti; 
E non fossero come i lor padri, Generazione ritrosa e ribella; Generazione che non dirizzò il cuor suo, Il cui spirito non fu leale inverso Dio 
I figliuoli di Efraim, gente di guerra, buoni arcieri, Voltarono le spalle al dì della battaglia. 
Non avevano osservato il patto di Dio, Ed avevano ricusato di camminar nella sua Legge; 
Ed avevano dimenticate le sue opere, E le maraviglie ch’egli aveva lor fatte vedere. 
Egli aveva fatti miracoli in presenza de’ padri loro, Nel paese di Egitto, nel territorio di Soan. 
Egli aveva fesso il mare, e li aveva fatti passare per mezzo; Ed aveva fermate le acque come un mucchio. 
E li aveva condotti di giorno colla nuvola, E tutta notte colla luce del fuoco. 
Egli aveva schiantate le rupi nel deserto, E li aveva copiosamente abbeverati, come di gorghi; 
Ed aveva fatto uscir de’ ruscelli della roccia, E colare acque, a guisa di fiumi. 
Ma essi continuarono a peccar contro a lui, Provocando l’Altissimo a sdegno nel deserto; 
E tentarono Iddio nel cuor loro, Chiedendo vivanda a lor voglia; 
E parlarono contro a Dio, E dissero: Potrebbe Iddio Metterci tavola nel deserto? 
Ecco, egli percosse la roccia, e ne colarono acque, E ne traboccarono torrenti; Potrebbe egli eziandio dar del pane, O apparecchiar della carne al suo popolo? 
Perciò, il Signore, avendoli uditi, si adirò fieramente; Ed un fuoco si accese contro a Giacobbe, Ed anche l’ira gli montò contro ad Israele; 
Perciocchè non avevano creduto in Dio, E non si erano confidati nella sua salvazione; 
E pure egli aveva comandato alle nuvole di sopra, Ed aveva aperte le porte del cielo; 
Ed aveva fatta piovere sopra loro la manna da mangiare, Ed aveva loro dato del frumento del cielo. 
L’uomo mangiò del pane degli Angeli; Egli mandò loro della vivanda a sazietà. 
Egli fece levar nel cielo il vento orientale, E per la sua forza addusse l’Austro; 
E fece piover sopra loro della carne, a guisa di polvere; Ed uccelli, a guisa della rena del mare. 
E li fece cadere in mezzo al lor campo, D’intorno a’ lor padiglioni. 
Ed essi mangiarono, e furono grandemente satollati; E Iddio fece lor venire ciò che desideravano. 
Essi non si erano ancora stolti dalla lor cupidigia; Avevano ancora il cibo loro nella bocca, 
Quando l’ira montò a Dio contro a loro, Ed uccise i più grassi di loro, Ed abbattè la scelta d’Israele. 
Con tutto ciò peccarono ancora, E non credettero alle sue maraviglie. 
Laonde egli consumò i lor giorni in vanità, E gli anni loro in ispaventi. 
Quando egli li uccideva, essi lo richiedevano, E ricercavano di nuovo Iddio. 
E si ricordavano che Iddio era la lor Rocca, E che l’Iddio altissimo era il lor Redentore. 
Ma lo lusingavano colla lor bocca, E gli mentivano colla lor lingua; 
E il cuor loro non era diritto inverso lui, E non erano leali nel suo patto. 
E pure egli, che è pietoso, purgò la loro iniquità, e non li distrusse; E più e più volte racquetò l’ira sua, e non commosse tutto il suo cruccio; 
E si ricordò ch’erano carne; Un fiato che passa, e non ritorna 
Quante volte lo provocarono essi a sdegno nel deserto, E lo contristarono nella solitudine! 
E tornarono a tentare Iddio, E limitarono il Santo d’Israele. 
Essi non si erano ricordati della sua mano, Nè del giorno nel quale li aveva riscossi dal nemico. 
Come egli aveva eseguiti i suoi segni in Egitto, E i suoi miracoli nel territorio di Soan. 
Ed aveva cangiati i fiumi, e i rivi degli Egizi in sangue, Talchè essi non ne potevano bere. 
Ed aveva mandata contro a loro una mischia d’insetti che li mangiarono; E rane, che li distrussero. 
Ed aveva dati i lor frutti a’ bruchi, E le lor fatiche alle locuste. 
Ed aveva guastate le lor vigne colla gragnuola, E i lor sicomori colla tempesta. 
Ed aveva dati alla grandine i lor bestiami, E le lor gregge a’ folgori. 
Ed aveva mandato sopra loro l’ardore della sua ira, Indegnazione, cruccio e distretta; Una mandata d’angeli maligni. 
Ed aveva appianato il sentiero alla sua ira, E non aveva scampata l’anima loro dalla morte, Ed aveva dato il lor bestiame alla mortalità. 
Ed aveva percossi tutti i primogeniti in Egitto, E le primizie della forza ne’ tabernacoli di Cam. 
E ne aveva fatto partire il suo popolo, a guisa di pecore; E l’aveva condotto per lo deserto, come una mandra. 
E l’aveva guidato sicuramente, senza spavento; E il mare aveva coperti i lor nemici. 
Ed egli li aveva introdotti nella contrada della sua santità, Nel monte che la sua destra ha conquistato. 
Ed aveva scacciate le nazioni d’innanzi a loro, E le aveva fatte loro scadere in sorte di eredità, Ed aveva stanziate le tribù d’Israele nelle loro stanze. 
Ed avevano tentato, e provocato a sdegno l’Iddio altissimo, E non avevano osservate le sue testimonianze. 
Anzi si erano tratti indietro, E si erano portati dislealmente, Come i lor padri; E si erano rivolti come un arco fallace; 
E l’avevano provocato ad ira co’ loro alti luoghi, E commosso a gelosia colle loro sculture. 
Iddio aveva udite queste cose, e se n’era gravemente adirato, Ed aveva grandemente disdegnato Israele. 
Ed aveva abbandonato il tabernacolo di Silo; Il padiglione ch’egli aveva piantato per sua stanza fra gli uomini. 
Ed aveva abbandonata la sua forza, ad esser menata in cattività, E la sua gloria in man del nemico. 
Ed aveva dato il suo popolo alla spada, E si era gravemente adirato contro alla sua eredità. 
Il fuoco aveva consumati i suoi giovani; E le sue vergini non erano state lodate. 
I suoi sacerdoti erano caduti per la spada; E le sue vedove non avevano pianto. 
Poi il Signore si risvegliò, Come uno che fosse stato addormentato; Come un uomo prode, che dà gridi dopo il vino. 
E percosse i suoi nemici da tergo, E mise loro addosso un eterno vituperio. 
Ed avendo riprovato il tabernacolo di Giuseppe, E non avendo eletta la tribù di Efraim; 
Egli elesse la tribù di Giuda; Il monte di Sion, il quale egli ama. 
Ed edificò il suo santuario, a guisa di palazzi eccelsi; Come la terra ch’egli ha fondata in perpetuo. 
Ed elesse Davide, suo servitore, E lo prese dalle mandre delle pecore. 
Di dietro alle bestie allattanti Egli lo condusse a pascer Giacobbe, suo popolo; Ed Israele sua eredità. 
Ed egli li pasturò, secondo l’integrità del suo cuore; E li guidò, secondo il gran senno delle sue mani 

(O cîntare a lui Asaf.) Ascultă, poporul meu, învăţăturile mele! Luaţi aminte la cuvintele gurii mele! 
Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi. 
Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri, 
nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui, şi minunile pe cari le -a făcut. 
El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, 
ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii cari se vor naşte, şi cari, cînd se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; 
pentruca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu, şi să păzească poruncile Lui. 
Să nu fie, ca părinţii lor, un neam neascultător şi răzvrătit, un neam, care n'avea o inimă tare, şi al cărui duh nu era credincios lui Dumnezeu! 
Fiii lui Efraim, înarmaţi şi trăgînd cu arcul, au dat dosul în ziua luptei, 
pentrucă n'au ţinut legămîntul lui Dumnezeu, şi n'au voit să umble întocmai după Legea Lui. 
Au dat uitării lucrările Lui, minunile Lui, pe cari li le arătase. 
Înaintea părinţilor lor, El făcuse minuni în ţara Egiptului, în cîmpia Ţoan. 
A despărţit marea, şi le -a deschis un drum prin ea, ridicînd apele ca un zid. 
I -a călăuzit ziua cu un nor, şi toată noaptea cu lumina unui foc strălucitor. 
A despicat stînci în pustie, şi le -a dat să bea ca din nişte valuri cu ape multe. 
A făcut să ţîşnească izvoare din stînci, şi să curgă ape ca nişte rîuri. 
Dar ei tot n'au încetat să păcătuiască împotriva Lui, n'au încetat să se răzvrătească împotriva Celui Prea Înalt în pustie. 
Au ispitit pe Dumnezeu în inima lor, cerînd mîncare după poftele lor. 
Au vorbit împotriva lui Dumnezeu, şi au zis: ,,Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustie? 
Iată că El a lovit stînca, de au curs ape, şi s'au vărsat şiroaie. Dar va putea El să dea şi pîne, sau să facă rost de carne poporului Său?`` 
Domnul a auzit, şi S'a mîniat. Un foc s'a aprins împotriva lui Iacov, şi s'a stîrnit împotriva lui Israel mînia Lui, 
pentrucă n'au crezut în Dumnezeu, pentrucă n'au avut încredere în ajutorul Lui. 
El a poruncit norilor de sus, şi a deschis porţile cerurilor: 
a plouat peste ei mană de mîncare, şi le -a dat grîu din cer. 
Au mîncat cu toţii pînea celor mari, şi le -a trimes mîncare să se sature. 
A pus să sufle în ceruri vîntul de răsărit, şi a adus, prin puterea Lui, vîntul de miazăzi. 
A plouat peste ei carne ca pulberea, şi păsări înaripate, cît nisipul mării; 
le -a făcut să cadă în mijlocul taberii lor, dejur împrejurul locuinţelor lor. 
Ei au mîncat şi s'au săturat din destul: Dumnezeu le -a dat ce doriseră. 
Dar n'apucaseră să-şi stîmpere bine pofta, mîncarea le era încă în gură, 
cînd s'a stîrnit mînia lui Dumnezeu împotriva lor, a lovit de moarte pe cei mai tari din ei, şi a doborît pe tinerii lui Israel. 
Cu toate acestea, ei n'au încetat să păcătuiască, şi n'au crezut în minunile Lui. 
De aceea, El le -a curmat zilele ca o suflare, le -a curmat anii printr'un sfîrşit năpraznic. 
Cînd îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu; 
îşi aduceau aminte că Dumnezeu este Stînca lor, şi că Dumnezeul Autoputernic este Izbăvitorul lor. 
Dar Îl înşelau cu gura, şi -L minţeau cu limba. 
Inima nu le era tare faţă de El, şi nu erau credincioşi legămîntului Său. 
Totuş, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea şi nu nimiceşte; Îşi opreşte de multe ori mînia şi nu dă drumul întregei Lui urgii. 
El Şi -a adus deci aminte că ei nu erau decît carne, o suflare care trece şi nu se mai întoarce. 
Decîteori s'au răzvrătit ei împotriva Lui în pustie! Decîteori L-au mîniat ei în pustietate! 
Da, n'au încetat să ispitească pe Dumnezeu, şi să întărîte pe Sfîntul lui Israel. 
Nu şi-au mai adus aminte de puterea Lui, de ziua, cînd i -a izbăvit de vrăjmaş, 
de minunile, pe cari le -a făcut în Egipt, şi de semnele Lui minunate din cîmpia Ţoan. 
Cum le -a prefăcut rîurile în sînge, şi n'au putut să bea din apele lor. 
Cum a trimes împotriva lor nişte muşte otrăvitoare, cari i-au mîncat, şi broaşte, cari i-au nimicit. 
Cum le -a dat holdele pradă omizilor, rodul muncii lor pradă lăcustelor. 
Cum le -a prăpădit viile, bătîndu-le cu piatră, şi smochinii din Egipt cu grindină. 
Cum le -a lăsat vitele pradă grindinei, şi turmele pradă focului cerului. 
El Şi -a aruncat împotriva lor mînia Lui aprinsă, urgia, iuţimea şi necazul: o droaie de îngeri aducători de nenorociri. 
Cum Şi -a dat drum slobod mîniei, nu le -a scăpat sufletul dela moarte, şi le -a dat viaţa pradă molimei; 
cum a lovit pe toţi întîii născuţi din Egipt, pîrga puterii în corturile lui Ham. 
Cum a pornit pe poporul Său ca pe nişte oi, şi i -a povăţuit ca pe o turmă în pustie. 
Cum i -a dus fără nici o grijă, ca să nu le fie frică, iar marea a acoperit pe vrăjmaşii lor. 
Cum i -a adus spre hotarul Lui cel sfînt, spre muntele acesta, pe care dreapta Lui l -a cîştigat. 
Cum a izgonit neamurile dinaintea lor, le -a împărţit ţara în părţi de moştenire, şi a pus seminţiile lui Israel să locuiască în corturile lor. 
Dar ei au ispitit pe Dumnezeul Prea Înalt, s'au răzvrătit împotriva Lui, şi n'au ţinut poruncile Lui. 
Ci s'au depărtat şi au fost necredincioşi, ca şi părinţii lor, s'au abătut la o parte, ca un arc înşelător, 
L-au supărat prin înălţimile lor, şi I-au stîrnit gelozia cu idolii lor. 
Dumnezeu a auzit, şi Ş'a mîniat, şi a urgisit rău de tot pe Israel. 
A părăsit locuinţa Lui din Silo, cortul în care locuia între oameni. 
Şi -a dat slava pradă robiei, şi măreţia Lui în mînile vrăjmaşului. 
A dat pradă săbiei pe poporul Lui, şi S'a mîniat pe moştenirea Lui. 
Pe tinerii lui i -a ars focul, şi fecioarele lui n'au mai fost sărbătorite cu cîntări de nuntă. 
Preoţii săi au căzut ucişi de sabie, şi văduvele lui nu s'au bocit. 
Atunci Domnul S'a trezit, ca unul care a dormit, ca un viteaz îmbărbătat de vin, 
şi a lovit pe protivnicii Lui, cari fugeau, acoperindu -i cu vecinică ocară. 
Însă a lepădat cortul lui Iosif, şi n'a ales seminţia lui Efraim; 
ci a ales seminţia lui Iuda, muntele Sionului, pe care -l iubeşte. 
Şi -a zidit sfîntul locaş ca cerurile de înalt, şi tare ca pămîntul, pe care l -a întemeiat pe veci. 
A ales pe robul Său David, şi l -a luat dela staulele de oi. 
L -a luat dindărătul oilor, cari alăptau, ca să pască pe poporul Său Iacov, şi pe moştenirea Sa Israel. 
Şi David i -a cîrmuit cu o inimă neprihănită, şi i -a povăţuit cu mîni pricepute. 

Salmos 79

Veja também

A importância do louvor e adoração, segundo a Bíblia: transformação e conexão com Deus

7 características de uma mulher de Deus